CONFORM UNEI GLUME celebre în Bilbao, un cetăţean al oraşului intră la un moment dat într-un magazin şi cere “o hartă bilbaiană a lumii”. Proprietarul magazinului răspunde netulburat: “emisfera dreaptă sau stângă”? Astfel este privită istoria lumii din perspectivă bască, fiindcă uneori, bascii consideră că ei reprezintă “lumea”. Se simt, în mod inexplicabil, asiguraţi, în ceea ce priveşte locul lor între celelalte naţiuni. Dar şi mai important decât atât, bascii încearcă pe de-o parte să se “integreze” în lume, iar pe de altă parte, îşi protejează identitatea unică, specifică lor.
Nici un cuvânt nu-i descrie mai bine pe basci decât termenul “separatişti”, un termen pe care refuză să-l folosească. Chiar dacă bascii sunt nişte insulari, pe insula lor se construiesc în permanenţă poduri care s-o lege de uscat.
Gândindu-ne la dimensiunea redusă ca număr a populaţiei bascilor, e, totuşi, remarcabil faptul că au adus contribuţii însemnate la istoria lumii. În epoca marilor expediţii, ei au fost exploratorii care-au făcut legătura între Europa, America de Nord, America de Sud, Africa şi Asia. În zorii capitalismului, ei au fost printre primii capitalişti, făcând primele încercări în direcţia comerţului liber la scară mondială şi în ceea ce priveşte introducerea preţurilor competitive, pentru a sparge monopolurile. În perioada de-nceput a revoluţiei industriale, ei au devenit industriaşi de elită: constructori de nave, oţelari şi artizani. Azi, în epoca globalizării, chiar menţinându-şi vechea identitate tribală, ei sunt pregătiţi să intre într-o lume fără frontiere.
Trăim într-o lume în care dispar culturi, poate chiar naţiuni. A fi francez sau american reprezintă o noţiune limitată. Oamenii educaţi nu practică obiceiurile locale, nici nu se hrănesc cu mâncarea specifică locului. Produsele circulă în toată lumea. Prin asta, pierdem în diversitate, dar câştigăm în armonie. Ni se spune că istoria îi va lăsa în urmă pe cei ce se opun acestui fenomen.
Dar bascii sunt hotărâţi să nu piardă nimic din ceea ce le aparţine, rezistând, totodată, timpului şi spaţiului virtual. Ei n-au fost niciodată un popor ciudat şi au reuşit în demersul lor de a nu fi nici înapoiaţi, nici asimilaţi. O demonstrează gastronomia lor, această minunată „fereastră” deschisă spre cultură. Cu un geniu recunoscut în ale bucătăriei, ei au făcut pionierat în folosirea de produse provenind din alte părţi ale lumii. Dar le-au adaptat întotdeauna, le-au făcut să fie „de-ale bascilor”.
ETXEA
O noţiune esenţială care defineşte identitatea bascilor nu aparţine doar poporului basc, ci şi termenului „casă”, cunoscut ca „etxea”, în limba acestora. „Etxea” sau „echea” este una dintre cele mai comune rădăcini ale patronimelor basce. „Etxaberria” înseamnă „casă nouă”, „etxazarra” defineşte o „casă veche”, „etxaguren” are semnificaţia de”colţ intim al casei”, „etxarren” înseamnă „casă de piatră”. Există duzini de asemenea patronime care se referă la casele rurale strămoşeşti. Numele de „Javier” vine de la Xavier sau Xabier, prescurtarea de la „etxaberria”.
O casă este echivalentă unui clan. Deşi în majoritatea comunităţilor, la un anumit grad de dezvoltare, existau clanuri, bascii au conservat această noţiune, deoarece au tendinţa de a păstra aproape orice. Fiecare casă are un cavou pentru membrii familiei şi un „etxekandere”, un lider spiritual, o femeie care se ocupă de binecuvântări şi rugăciuni pentru toţi ai casei, oriunde s-ar afla, vii sau morţi.
Aceste case, adesea construite cu faţa spre est, în întâmpinarea soarelui-răsare, purtând simboluri basce şi numele stăpânului casei sculptat deasupra intrării, au întotdeauna nume, datorită credinţei bascilor că a denumi un lucru dovedeşte existenţa acestuia. „Izena duen guzia omen da” (ceea ce poartă un nume, există).
MITUL
Bascii par a fi un popor mitic, aproape un popor imaginar. Cultura lor străveche e bogată în legende şi obiceiuri ancestrale. Chiar şi ţara lor, o lume a oraşelor zugrăvite în alb, cu acoperişuri roşii, semeţi munţi înverziţi, vârfuri stâncoase, o mare de un albastru-cobalt care devine de un negru-cărbune în timpul furtunilor, cu o limbă ciudată şi băşti imense, nu există pe nici o hartă, decât a lor.
Ţara Bască se-ntinde de la râul Adour, care se varsă în Bayonne –râul care separă bascii de ţinutul mlăştinos al Landes-ului – până la râul Ebro, a cărui vale bogată desparte ţara bascilor de pământul spaniol arid şi roşcat din Rioja. Ţara bască pare prea verde ca să fie Spania şi prea aridă ca să fie confundată cu Franţa. Întreaga zonă are o suprafaţă de doar 8.218 km2, cam cât New Hampshire.
În cadrul acestui spaţiu restrâns există şapte provincii basce. Patru dintre ele se află în Spania şi au nume basce şi spaniole: Nafaroa sau Navarra, Gipuzkoa sau Guipuzcoa, Bizkaia sau Vizcaya şi Araba sau Alava.
Trei dintre provincii se află în Franţa şi au nume basce şi franceze: Lapurdi sau Labourd, Benafaroa sau Basse Navarre şi Zuberoa sau Soule. O veche formă de grafitti naţionalist basc arată că „4 + 3 = 1”.
La fel ca cele mai multe lucruri caracteristice bascilor, provinciile sunt definite prin limbă. Există şapte dialecte ale limbii basce, dar şi sub-dialecte în cadrul unora dintre provincii. În limba bască, numită „euskera”, există acum un cuvânt pentru „basc”. Singurul cuvânt prin intermediul căruia se identifică un membru al grupului este „euskaldan” –vorbitor de „euskera”. Ţara lor este numită Euskal Herria – ţara vorbitorilor de euskera.
Misterul central îl reprezintă întrebarea: „Cine sunt bascii?” Primii basci n-au lăsat izvoare scrise şi primele relatări despre ei, două secole după venirea romanilor, în 218 a.c., dau impresia că ei erau deja un popor străvechi – sau cel puţin, nu unul recent. Artefacte anterioare acestei perioade, care au fost găsite în zonă –câteva unelte, desene rupestre, şi rămăşiţe ale aşezărilor –nu se dovedesc a fi fost făcute de basci, cu toate că se presupune acest lucru despre unele dintre ele.
Există dovezi consistente că bascii sunt un grup distinct din punct de vedere fizic. Există tipul de basc caracterizat prin nasul lung şi drept, sprâncene groase, bărbie puternică şi lobi lungi ai urechii. Chiar şi azi, stând la bar într-un oraş muntenesc ca Tolosa, urmărindu-i pe bărbaţi jucând „mus”, un răspândit joc de cărţi, se pot observa asemănări ale chipurilor, în ciuda considerabilelor încrucişari de gene. Personalităţile „sculptează” feţe foarte diferite, dar, din spatele unei perechi de cărţi apar mereu aceleaşi sprâncene, nas sau bărbie.
Beretele negre din lână, identice, pe care le poartă atât de mulţi bărbaţi, par a evidenţia urechile lungi ale bascilor iţindu-se de-o parte şi de alta. În vremurile trecute, când spaniolii şi francezii erau oameni destul de scunzi, bărbaţii basci erau în mod obişnuit mai înalţi, corpolenţi, cu pieptul şi umerii largi. Pentru că acestea erau şi caracteristicile oamenilor de Cro-Magnon, se crede adesea că bascii sunt descendenţii acestei specii umane, care a trăit acum 40.000 de ani.
PROBLEMA
Cu mult înainte ca romanii să dea bascilor un nume, un mare număr de popoare au încercat să invadeze munţii din ceea ce acum numim “ţara bască”, şi cu toţii s-au izbit de o rezistenţă acerbă. Invadatorii erau indo-europeni care intenţionau să se mute în interiorul peninsulei Iberice. Pare a fi fost acceptabil pentru populaţia indigenă ca aceşti invadatori să le traverseze teritoriul, în trecerea lor spre cucerirea Iberiei. Dar dacă ar fi încercat să se stabilească în aceşti munţi nordici, ar fi dat peste un inamic feroce.
GURE
Cel mai important cuvânt în “euskera” este “gure”. Înseamnă “al nostru, a noastră” – poporul nostru, casa noastră, satul nostru. Cărţile de bucate vorbesc despre “supele noastre”, “sosurile noastre”. “Reptilele nu intră, în mod obişnuit, în meniul nostru”, a scris marele şef guipuzcoan, Jose Maria Busca Isusi. Acel cuvânt din patru litere, “gure”, este fundamentul spiritului basc – sentimentul apartenenţei inalienabile la un grup. Este ceea ce bascii înţeleg prin “naţiune”, raţiunea pentru care au rămas o naţie fără ţară, privaţi, chiar, de legile proprii.
NATIUNEA
Oricare ar fi sentimentele în restul Spaniei, Europa unită este o idee pe placul bascilor, cu toate că nu sunt întotdeauna mulţumiţi cu modul în care este condusă această nouă mare Europă.
Celor de dreapta, li se pare că sistemul e prea “prienenos” cu corporaţiile şi nu este deschis întreprinzătorilor individuali şi întreprinderilor mici. Dihotomia dintre termenii “mare” şi “liberă” despre care Victor Hugo spunea că nu va exista, pare uneori o realitate. Dar ideea de a nu avea o graniţă între ei, ideea de europeni fără frontiere şi parteneri scutiţi de taxe li se pare multora dintre basci a fi ceea ce ei numesc “o idee firească”.
“Dacă Europa funcţionează, regiunea noastră natală se va consolida”, a spus scriitorul Daniel Landart. Ramon Labayen spunea: “Uniunea Europeană elimină barierele artificiale”. Întrebat ce înţelegea prin “barieră artificială”, a spus “Culturile nu au hotare. Graniţele reprezintă bariere”.
Graniţele din jurul ţării bascilor dăinuie pentru că ele sunt de natură culturală, nu politică.
[Liderul basc] Arzallus spunea: “Conceptul de “stat” este în schimbare. Au renunţat la frontiere, renunţă şi la banii lor. Noi nu ne luptăm pentru un stat basc, ci pentru a fi un nou stat european”. Un sondaj din 1998 în regiunea bască din zona spaniolă arăta că 88% doreau să eludeze Madridul şi să aibă relaţii directe cu Uniunea Europeană.
În noua Europă idealizată, economiile fuzionează, cetăţeniile se contopesc. Dar cei care susţin ideea [Europei idealizate], nu recunosc faptul că nişte ţări vor fi eliminate. Pur şi simplu va exista o nouă idee de naţiune – o naţiune care-şi păstrează propria cultură şi identitate, fiind, în acelaşi timp, conectată din punct de vedere economic, şi loială, din punct de vedere politic, unui stat mai mare. Cam cu 1.800 de ani în urmă, bascii transmiteau Imperiului Roman că asta era ceea ce-şi doreau. Acum patru secole, i-au spus-o şi lui Ferdinand de Aragon. Şi lui François Mitterand şi lui Felipe Gonzales, şi regelui Juan Carlos.
Ei urmăresc cum Europa se extinde şi se întreabă ce s-a întâmplat cu vechii lor adversari. Cei mai mulţi dintre liderii politici susţin noua Europă, fie că alegătorii lor o fac sau nu. Bascii văd cum francezii şi spaniolii renunţă la graniţele şi la moneda naţională şi se întreabă „de ce oare le este atât de uşor s-o facă”?
De ce nu s-a îngrijorat Mitterand în legătură cu faptul că “sistemul naţiunilor se destramă”? De ce Madridul nu-şi face griji că-şi pierde suveranitatea? Şi dacă nu-şi fac griji pentru astfel de lucruri, de ce se simt ameninţaţi de basci? Bascii nu sunt izolaţionişti. Niciodată n-au dorit să părăsească Europa. Au vrut doar să rămână basci. Poate că francezii şi spaniolii, relativ nou-veniţi, vor fi aceia care vor dispărea în următorii 1.000 de ani.
Dar bascii vor mai exista încă, practicând sporturi ciudate, vorbind o limbă cu “ks” şi “xs” pe care nimeni altcineva n-o înţelege, dând nume caselor lor şi orientându-le spre soare-răsare, pe un tărâm al legendelor, în munţi înverziţi şi prăpăstioşi alături de o mare albastru-cobalt—supravieţuind încă, rezistând, graţie a ceea ce Juan San Martin numea “euskaldun bizi nahia”, „voinţa de a trăi ca un basc”.
Contribuţii la cultura globală
SEBASTIAN ELCANO
(1476-1526), marinar, primul care a făcut înconjurul lumii pe mare, arătând că pământul este rotund. A navigat cu Magellan din Portugalia, dar a sfârşit călătoria la trei ani după ce acesta a fost ucis.
PELOTA VASCA
(sau mingea bască), cunoscută şi sub denumirea de “jai alai”, este cel mai violent, mai zgomotos şi claustrofobic joc din lume. Se joacă în faţa unui zid înălţat (sau fronton), şi a fost exportat în America de Nord şi de Sud.
MIGUEL DE UNAMUNO
(1864-1936) –cărturar şi poet, l-a sfidat în mod curajos pe generalul franchist Millan Astray, spunând: “Vencera pero no convencera” (veţi învinge, dar nu veţi convinge); a fost concediat din funcţia de rector al Universităţii Salamanca şi a murit falit, câteva luni mai târziu.
PRIMA DEMOCRAŢIE A EUROPEI
Bascii pretind a fi făcut pionierat în organizarea primei adunări democratice, acum o mie de ani, când fermierii şi păstorii au cerut ca regii Spaniei să le recunoască drepturile, sub ramurile unui bătrân stejar, la Gernika (Guernica). Copacul a fost doborât anul trecut, după ce se uscase, în august.
Sf. IGNATIUS DE LOYOLA
A fondat ordinul Iezuiţilor în 1534 şi a fost canonizat în 1622. Provenea dintr-o veche familie nobilă. Şi-a pierdut un picior, fiind împuşcat în timp ce apăra castelul Pamplona de invazia francezilor. S-a convertit la creştinism, după citirea unor cărţi sfinte; a scris o carte despre „exerciţiile spirituale”. A fost întemniţat de către Inchiziţie pentru „promovarea de doctrine periculoase”.
DANTZARI
Bărbaţi îmbrăcaţi în alb, care execută dansuri ritmate, de preţuire şi bun-venit, la marile sărbători basce. Şi „bertzolari”, poeţi care improvizează poeme emoţionale cântate mulţimilor despre ceea ce se întâmplă în jur şi a căror provocare este contrapusă altora din public, care răspund, cântând.
BERETA BASCĂ
Bereta neagră, turtită pe-o ureche, îndrăgită de liber-cugetătorii din întreaga lume. Cunoscută ca „txapela”, este protecţie fundamentală împotriva lui „siri-miri”, burniţa plumburie care persistă în văi şi-ţi intră în haine şi în oase.
BUCĂTĂRIE
Francezii trec Pirineii ca să deguste produse de patiserie şi preparatele tradiţionale din brânză de oaie, cu gem de cireşe negre. Bucătarii basci sunt faimoşi în întreaga lume, restaurantelor lor findu-le atribuite stele Michelin. Printre specialităţi se numără şi codul sărat sau bacalao (a cărui reţetă este revendicată cu înflăcărare de către portughezi).
COMPETIŢII RURALE CIUDATE
Ridicarea pietrelor, cioplirea buştenilor şi alte competiţii rurale bizare. Campioni în stare să ridice cuburi de granit de mărimea unui frigider, sau să transforme trunchiuri imense de copac în surcele zburătoare, în doar câteva secunde, sunt aclamaţi ca eroi locali.
DOLORES IBARRURI, LA PASIONARIA (1895-1989)
Liderul comunist din războiul civil spaniol, care era recunoscut pentru discursurile sale înflăcărate, în care jura că „mai degrabă am muri în picioare/demni, decât să trăim în genunchi”, şi pentru sloganul „No pasaran” – Nu vor trece!
[http://ro.altermedia.info - Extras din “Istoria bască a lumii”, de Mark Kurlansky, ed. Random House, traducere si adaptare pentru AlterMedia de Georgina Macarie].
Degustación comida rumana Plaza de Machete
Concierto Sensor en El Campillo
